— In acest articol —
- Capcana invizibilă a lui “the good one”
- Cum se naște obiceiul „amabilității”
- Prețul plătit: pierderea de sine
- Corpul spune „nu” când tu nu poți
- Autenticitatea schimbă totul
- Trei pași care m-au adus înapoi la mine
Capcana invizibilă a lui “the good one”
Mi-au spus că sunt persoana cu care e ușor să te înțelegi, care nu cere prea mult, mereu gata să ajute, matură, eficientă. Important e doar să vreau.
În spatele celor mai entuziaste „facem”, era de fapt un „fac” însoțit de un tsunami de gânduri și frici: că nu voi reuși, că voi dezamăgi, că nu mă voi ridica la înălțimea standardelor pe care singură mi le-am impus.
Era o listă întreagă de nevoi, de la cele simple — ascultare, atenție, un punct de vedere — până la cele pragmatice: timp, bani, oameni. Și totuși, după ce spuneam „facem”, mă retrăgeam în mintea mea să găsesc acea magie prin care totul să iasă bine, cu resurse minime și calitate maximă.
Întâi eram amabilă, apoi dispăream în mintea mea.
Cum se naște obiceiul „amabilității”
Această „amabilitate” mi-a adus reușite, dar și o reputație periculoasă: „lasă, găsește ea cum să facă”. Și făceam — bine. Pentru că standardele mele nu-mi „permiteau” altfel.
S-a născut în copilărie, când voiam să fiu „cea bună” — cea care nu le dă bătăi de cap părinților, care nu cere, nu deranjează. Așa am fost apreciată pentru ce nu făceam:
- Nu cream probleme (până când am creat).
- Nu ceream prea mult (până când am cerut).
- Nu aveam mari nevoi (până când am avut).
Așa am învățat să fiu plăcută. Să anticipez. Să aduc armonie, chiar și când eram în haos interior. Amabilitatea a devenit strategie de supraviețuire, ascunzându-mi nevoile în cele mai subtile moduri:
- Am spus „da” unor proiecte sau invitații pe care nu le doream.
- Mi-am înghițit furia, frustrarea, tristețea.
- Am acceptat critica nedreaptă ca să evit conflicte.
- M-am epuizat fizic și emoțional, încercând să salvez situații care oricum erau sortite eșecului.
Prețul plătit: pierderea de sine
Cu timpul, m-am pierdut pe mine. Nu mai știam ce îmi place, ce îmi doresc. Iar pe dinăuntru, furia amestecată cu tristețea creștea.
Am început să scriu. Ca să-mi eliberez furia. Ca să văd „negru pe alb” cât de des apelam la amabilitate. Ca să-mi regăsesc vocea.
Am descoperit frici reale în spatele comportamentelor mele:
- Frica de respingere.
- Frica de singurătate.
- Frica de conflict.
- Frica de a nu mai fi „cea/cel bună/bun”.
Toate converg spre una singură: frica de a nu mai fi iubită.
Și da, fusesem respinsă când am cerut timp pentru mine. Fusesem judecată când refuzam să mă implic. Nu mai eram „cea bună” când ceream ajutor.
Așa că am continuat să fiu amabilă. Chiar și când eram epuizată. Mi-am abandonat nevoile, dorințele, pe mine.
Corpul spune „nu” când tu nu poți
Vindecarea a început cu îmbolnăvirea corpului.
Corpul a spus „nu” în locul meu. Nu a mai putut susține amabilitatea. Avea nevoie de toată energia pentru el, pentru mine. Nu din egoism, ci din instinct de supraviețuire.
Am continuat să scriu. Să-mi pun întrebări sincere. Să ascult ce simte corpul când îmi descopăr adevărul. Să mă întreb:
- Unde spun „da” când aș vrea să spun „nu”?
- Pentru cine mă abandonez?
Autenticitatea schimbă totul
N-am mai fost plăcută de toată lumea. Unele relații s-au distanțat, altele s-au rupt. Altădată aș fi spus că „am pierdut oameni”. Azi spun: „unii oameni m-au pierdut.”
Există riscuri când îți recapeți vocea.
Dar recompensa? Devii din nou cineva pe care îl recunoști. Al cărui „nu” are greutate. Al cărui „da” vine din inimă. Care știe că a cere ajutor e un semn de înțelepciune, nu de slăbiciune.
Trei pași care m-au adus înapoi la mine
- Ascultarea corpului – el simte adevărul înaintea minții.
- Scrisul – context, frecvență, oameni în fața cărora îmi pierd vocea.
- Exersarea răspunsurilor – „Am nevoie de timp”, „Am alte priorități”, „Am nevoie de ajutor”.
Amabilitatea a ținut unii oameni lângă mine, dar m-a depărtat de mine însămi.
Autenticitatea m-a dus înapoi la mine și, pe termen lung, a selectat și oamenii potriviți.
